Ia, cojocul și celelalte piese ale portului popular românesc făceau parte dintr-o garderobă adaptată locului, anotimpului și ocaziei. Cămașa din pânză era o piesă de bază, în timp ce cojocul din piele de oaie proteja de frig. La sărbători, broderiile, podoabele și materialele mai scumpe schimbau felul în care arăta ținuta. Din croi și din felul în care erau purtate piesele se putea recunoaște uneori zona din care venea purtătorul.
Ia este cunoscută în prezent mai ales ca o cămașă femeiască, dar cămășile tradiționale au mai multe tipuri de croi și decor. Altița este ornamentul de pe umăr, întâlnit la un anumit tip de cămașă. Cojocul avea, la rândul lui, forme diferite, de la haina lungă a ciobanului până la piesele de sărbătoare decorate de cojocari. Pieptarul fără mâneci acoperea trunchiul și se purta peste cămașă.
Multe dintre exemplarele păstrate în muzee datează din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Ele permit comparații între piese din Muscel, Bucovina sau Mărginimea Sibiului și arată cât de diferit putea fi portul de la o zonă la alta. În 2022, UNESCO a înscris arta cămășii cu altiță pe lista patrimoniului cultural imaterial, în urma unei candidaturi comune depuse de România și Republica Moldova.
Cum s-au schimbat croiul și broderia iei
Cămașa cu altiță este documentată în Moldova, Bucovina, Muntenia, Oltenia și sudul Transilvaniei. La multe exemplare, pânza este adunată în jurul gâtului, iar mânecile sunt decorate în trei zone. Altița ocupă partea de sus a mânecii, în dreptul umărului. Sub ea se află încrețul, iar mai jos coboară râurile, șiruri de motive cusute drept sau oblic.
La unele cămăși vechi, altița era croită separat, iar încrețul avea un rost practic. Cusătura aduna pânza mai largă a mânecii ca să o poată îmbina cu altița. Odată cu schimbarea croiului, încrețul a rămas în multe cazuri ca bandă decorativă. Privită pe dos, mâneca poate arăta dacă zona brodată de pe umăr a fost lucrată separat și apoi prinsă de restul cămășii.
Materialele diferă chiar și între piese apropiate ca vârstă. O cămașă femeiască din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, clasată în patrimoniul național, este lucrată din pânză de cânepă, cu broderie din lână colorată. O cămașă din Gorj, de la începutul secolului al XX-lea, păstrată la Muzeul Olteniei, este făcută din bumbac. În colecțiile din Muscel apar și mătasea sau firul metalic, folosite pentru a scoate în evidență anumite motive.
Și modelele se schimbau. Documentarea Institutului Național al Patrimoniului arată că, începând de la mijlocul secolului al XX-lea, repertoriul unor cămăși s-a îmbogățit cu reprezentări florale mai apropiate de aspectul plantelor, printre care trandafiri, maci și garofițe. Croiul și ornamentul pot fi citite împreună pentru a înțelege din ce zonă și din ce perioadă provine o piesă.
Cojocul de lucru, cojocul de sărbătoare și pieptarul
La stână, cojocul lung din blană de oaie avea o întrebuințare care mergea dincolo de îmbrăcăminte. În documentarea stânei din Șugag, Muzeul Național al Satului arată că păstorii dormeau uneori lângă turmă, pe pajiște, înveliți în cojoace. Muzeul Național al Țăranului Român păstrează și exemple de haine pastorale cu mâneci foarte lungi, croite pentru condițiile de lucru din munte.
Cojoacele de sărbătoare puneau mai mult în valoare priceperea cojocarului. În Mărginimea Sibiului, meșterii foloseau fâșii subțiri de piele împletită, broderii cu lână sau mătase și aplicații care urmăreau croiul hainei. La un cojoc femeiesc din Rieni, județul Bihor, păstrat la Muzeul Țării Crișurilor, pielea roșie marchează marginile și îmbinările. Broderia acoperă fața și spatele, iar pe spate se distinge un buchet mare de flori.
Pieptarul era o piesă fără mâneci, purtată peste cămașă de femei și de bărbați. Unele exemplare se închideau în față, iar altele aveau deschidere la umăr și pe o latură. Un pieptar femeiesc clasat sub denumirea de bundiță, lucrat din piei de miel, se închide pe umărul stâng și la subraț. Fața rămâne astfel întreagă, cu broderia dispusă pe o suprafață mai mare.
Denumirile și croiurile diferă de la o zonă la alta. Cojocul lung, cojocul scurt de sărbătoare și pieptarul pot avea materiale apropiate, dar răspund unor nevoi diferite. Lungimea, prezența mânecilor și locul închiderii spun cum se purta haina, iar ornamentul poate indica locul în care a fost lucrată.
Cum arăta portul popular în diferite regiuni
Cămașa era doar una dintre piesele ținutei. În portul femeiesc, peste poale se puteau purta fote, catrințe sau alte țesături prinse cu brâul. În portul bărbătesc, cămașa se purta cu pantaloni și cu brâu sau chimir, iar pălăria, căciula, opincile ori cizmele completau ținuta după anotimp și loc:
- În Muscel, fota era o țesătură dreptunghiulară purtată în jurul taliei. Exemplarele de sărbătoare puteau avea broderii și fir metalic.
- În Țara Lăpușului, costumul femeiesc cuprindea două zadii de lână, una în față și alta în spate. După mijlocul secolului al XX-lea, influențele din zona Năsăudului au adus alte culori și dungi ornamentale, un exemplu de schimbare a portului prin contactul dintre comunități.
- În Mărginimea Sibiului, o fotografie de epocă a unei femei din Galeș păstrează imaginea unei ținute de sărbătoare cu poale albe, catrință și cămașă cu mâneci terminate în volane, numite local fodori.
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, portul popular a devenit vizibil și la ceremoniile Casei Regale. Regina Elisabeta a purtat costume din Argeș și Muscel, iar Regina Maria a ales portul popular pentru unele sărbători și apariții oficiale. În 1940, Henri Matisse a pictat La Blouse roumaine, lucrare aflată astăzi în colecția Centre Pompidou.
Înscrierea UNESCO din 2022 privește meșteșugul realizării cămășii cu altiță și transmiterea lui. Piesele păstrate în muzee arată cum se lucra într-un anumit loc și într-o anumită perioadă, iar atelierele de cusut permit continuarea practicii. Când privești o ținută întreagă, poți urmări de la o piesă la alta aceleași detalii concrete: materialul, felul în care este croit și locul unde a fost cusut ornamentul.
